După cum forţa magnetică a imaginaţiei înfrânge forţa gravitaţională – cotidianul – un , tot aşa descoperim că flacăra nevăzută a combustiei poetice (subterane) generează energii neexploatate încă definitiv. Rezervele ,,zăcământului“ liricii Victoriei Milescu sunt foarte mari. Cum şi tensiunile ce se creează în apropierea şi în contact cu o astfel de lirică aparent feminină dar puternică, aparent masculină dar delicată. Din această întrepătrundere apare ,,Şlefuitorul de lacrimi“, un alter-ego al poetei: ,,Invită-ţi oaspeţii/mesele sunt pline/iar pe covorul purpuriu//tu devii femeie/se scutură floarea miresei/pe partea celui puternic//amurgul împăienjenit/consumă aerul cu solzi//Înfruntă-ţi prietenii/rămaşi/în peisajul subteran al violetei de Parma/ceea ce-ţi scapă este/de obicei/materia primă pentru el, /şlefuitorul de lacrimi.“ (p.52)
La suprafaţă (planul realului), lacrimile s-au solidificat într-o formaţiune cu un relief solid, el însuşi şlefuibil. Dar lucrurile periculoase (fantezia neaşteptatului, fertilitatea imaginii poetice) sunt nevăzute şi se află într-un adânc şi o adâncime filosofică ce nu transpar în râurile de lavă împietrită de la suprafaţă. Aici totul pare ca într-un peisaj executat în nuanţe de gri sau cum ar fi o poză dintr-aceea înţepenită în vitrina unui anticariat pe care cineva a făcut-o odinioară la dagherotip şi despre care poţi spune, într-o succintă descriere, că ţi-a lăsat următoarea impresie: ,,Bisericile s-au închis/pe cupole se odihnesc păsări/vântul iernii le zburleşte penajul/(…)/cel întârziat pe drum/se închină/cel beat se sprijină/de pereţii pictaţi/…“ şi poate că totul ar rămâne aşa, dacă poeta nu ar vedea cum ,,îngerii trec bătându-şi joc“! , astfel încât sensurile ascunse ale acestui tablou intimist, patriarhal ies la lumină: ,,cel orb scrie despre lumină/cu o aşchie de plop/cel puternic despre orbire“ – iată cum flacăra există in potentia, chiar dacă nevăzută şi are rol şi efect de revelare (vezi ,,Flacăra nevăzută“, p.82).
Calmului îi corespunde o trăire în stare de lavă nestinsă, care poate fi, în cazul poetei, aşteptarea cu nerăbdare a inspiraţiei, a temei, într-un peisaj aparent comun, obişnuit. Impresia de nerăbdare este bine transmisă de cezura versului, sincoparea determinând, desigur, un anumit mod de respiraţie a textului prin formarea unor intrânduri. Când alege versul aliniat de la margine ne găsim iarăşi în faţa unui mod de exprimare al unor altfel de stări, dar şi acestea beneficiind de impresiuni plastice. Iar folosirea epitetului este un exerciţiu ce s-a transformat în mult mai mult, punând în valoare un adevărat complex de sintagme: ,,(…) oraşul meu nu are munţi/nici râuri/nu ştie să ardă, să viscolească (…) şi, totuşi, oraşul meu/e o inimă încă vie/cu jeturi pulsatile de metal fierbinte/o inimă de mistreţ“- ,,Inimă de mistreţ“, p.30.
Personal mi-am luat ca reper poeziile citate tocmai pentru că reprezintă tipologii ale cărţii, beneficiind de o libertate a formelor – de la armonia clasică la cea impresionistă, de la tonuri pale, efasate cu discreţie la accente de culoare tare, vie şi cultivând paradoxuri bine plasate scenografic. Cartea parcurge traseul circular-ciclic al unui carusel şi astfel se revine la şi asupra unor stări, imagini şi trăiri. Întrucât traducătorul şi-a făcut, probabil şi posibil, propria selecţie, aceeastă carte are o arhitectură de stări comune celor doi actanţi, poeta şi tălmăcitorul, devenind o structură originală de sine-stătătoare în al cărei dialog poate intra şi cititorul.
Or, una dintre primele curiozităţi ale acestuia va fi motivul titlului, poate chiar înainte de a găsi tema şi de a înţelege figurile de stil şi mijloacele de exprimare. Avantajul acestei antologii lirice, pe lângă faptul că e bilingvă, spre beneficiul cunoscătorilor ambelor versiuni, rezidă în faptul că cititorul va cunoaşte mai mult decât câteva faţete ale autorului, ci întregul univers imagistic în care se află şi se exprimă acesta, cum sunt, în cazul de faţă, poeme selectate din volumele Welcome December (1994), Şlefuitorul de lacrimi (1995), Izbânda furată (1995), Inimă de iepure (1998), Arleziana (2000), Ecoul clipei (2003).
Aşadar, chiar şi pentru necunoscătorul limbii în care a fost tradusă, în cazul de faţă maghiara, în ,,echivalarea cât mai apropiată de original“ a poetului, publicistului şi traducătorului Horváth Dezideriu, cartea va prezenta interesul de a ne reconfigura portretul in integrum al poetei Victoria Milescu, precum şi al lungului drum pe etape de evoluţie poetică. Interesant este că ea trăieşte efectiv un proces de eliberare personală de influenţa ori supunerea faţă de avatarurile modei scriitoriceşti. Or, acela ce şi-a câştigat libertatea de a se exprima, chiar cu riscul de a nu fi întotdeauna în pas cu moda, este dominat de ţinte şi singura nesăbuinţă pe care o are este… aceea de a fi liber. De a se putea exprima aşa cum gândeşte, de a trăi aşa cum este. De a scrie aşa cum doreşte şi cum vede, vegheat de flacăra sa nevăzută. Iar ţinta atitudinii sale spirituale este de a fi fericit în interiorul său, unde arde acea flacără. Atunci se petrece şi liniştirea, adică accederea în acea stare de calm interior ce a luat locul convulsiei dubitative, cum şi al unor forme de dependenţă – vezi ,,Un regat pentru un personaj!“: ,,(…) poetul/…/ un personaj necesar/târât prin circul iubirilor tragice/sechestrat între o nemurire şi alta/de un editor milostiv.“ (p.24).
Atunci, poetul/poeta se va hrăni spiritual, pentru că mintea omului nu e creierul, e spiritul; desigur, în creier e inteligenţa, dar poetului îi trebuie mai mult. Poate de aceea liniştea sa este una interogativă, în dialog atât cu sinele său, cât şi cu cititorul, iar legătura dintre autor şi cititor o face forţa de atractie a iubirii, cea mai universală forţă – tot aşa de universală cum este şi tema lacrimii, în cazul poetei – ,,o lacrimă izgonită “ (vezi p.38). Aşadar, în ceea ce o priveşte pe poeta Victoria Milescu, ea deţine buchetul de mireasă a lumii. Iar declaraţia sa de suflet este poezia, apărută din sămânţa unei emoţii profunde… ale cărei flori nu seamănă cu acelea convenţionale: ele sunt cuvinte înflorite, ale căror metafore aduc adieri de miresme neînchipuite sensului şi simţului. În faza de echilibru şi siguranţă (starea de linişte, de graţie), poeta nu aşteaptă să fie lăudată, pentru că este în stare să creeze laude, indicând drumul de ales, de urmat: “… acolo, în adânc / noi, plantele// luptăm/pentru o fizionomie mai bună (…)“ – ,,Câmpul cu graminee“ (p.42). Ea este florarul de cuvinte pe care le stropeşte cu lacrimi de bucurie convertite prin iubire de lume din lacrimile lumii. Pentru cei pregătiţi, florarul oferă gânduri în faza de germeni. Prin terapie mentală, printr-o metabolizare a propriei conştiinţe de sine a poetei, această carte, prin alcătuirea ei selectivă, dovedeşte etapele, straturile unei construcţii interne ce se cerea externalizată, dăruită ca dovadă a noutăţii şi înnoirii permanente a vieţii imaginative evoluând pe palierul unor stări diferite – tocmai de aici devine şi poezia vie şi nimic nu este livresc. Mai mult, probează şi o mare putere izvorând din credinţa în propriul eu ca fiinţă, femeie şi poet – acestea sunt cele trei ipostazieri ce apar în poeziile sale: ,,Lacrimile tale nasc/fără voie, pe trupul meu/versuri/(…)/nopţile, în care îţi ascult/respiraţia verde/asemenea unui copac odihnindu-se/cu rădăcinile întinse adânc/în cerneala trupului meu…“ – ,,Albastrul nufăr“ p.86. Iată ce insolită imagine: parcă vedem cum lacrimile s-au transformat în cerneala necesară trupului născând, nu scriind, versuri…
Spre sfârşitul acestei revizuiri de etape poetice, autoarea a câştigat ceva şi din puterea imaginaţiei prin trăire interioară dar şi din experimentarea reală a propriei condiţii. Pe partea sa dreaptă, în acea emisferă a creativităţii creierului, înfloresc ideile şi se construiesc structuri poetice elaborate. Adevărate formaţiuni, dar nu geologice, planetare, ci ale straturilor subtile invizibile ochiului uman. Şi poate că tocmai acea libertate opiniatrică amintită la începutul acestui eseu va explica acel ciudat joc al extremelor, pur conceptual când universul devine mental: polarităţile – masculin cu feminin, pozitiv cu negativ, fericire cu nefericire – devin cauză nobilă a unei lupte cu expresia, cu exprimarea, toate întâlnindu-se în armonia de polarităţi ale vieţii, care e imensul laborator poetic al… tropilor, dintre care mă voi referi la paradox. Am notat numai câteva: ,,Autobuzul ocoleşte de câteva ori câmpul casant“– p.42; ,,De ce nu m-ai lăsat/să cred/că plouă/în primăvara cu aripi sticloase“ – p.54 –, cu varianta, la p.68: ,,pajiştea sticloasă a munţilor“; ,,…stropind geamurile/cu o spută îngerească“ – p.56; ,,(…) mai bine să nu/îmi vezi mâinile curentate/neîndemânatic în plasa cuvântului“ – p.62. În alte cazuri, poeta chiar defineşte paradoxul, sintagmatic, ocolind clişeele, capcanele manierismului ori ale repetării: ,,(…) paradoxal, jertfa se abţine/la capătul vieţii//exploatând firescul/cu aroganţă…“ vezi poezia cu titlul el însuşi paradoxal ,,Desăvârşirea miresmei“ (p.76).
De notat şi o ars poetica în finalul din ,,Implicaţi în sublim“: ,,… tergiversând/alianţe, justificări / înaintăm / prin pădurea cu miresme zăvorâte/vizionari, hiperbolici, sublimi//strangulaţi de planta carnivoră/a fiecărei zile, /a fiecărei mari iubiri…“ – p.88.
Decelăm, în această arhitectură conceptuală, îngemănări de stări diferite, neobişnuite, depinzând de încărcătura emoţională din suflet, dar şi de cea indusă din emoţionarea prin factori externi sau evenimente biografice. Scrisul îi estompează poetei emoţiile dar i le şi amplifică şi alimentează, într-un fel de circuit dus-întors plecând de la dependenţa trăirii şi ajungând la scriitura conştientizată, vie, pulsatilă, de mare tensiune lirică: ,,Sunt liberă acum/adică singură/rupând bancnote/aruncându-le-n vânt//săracă, liberă, tristă/în scuarul cu înfometaţi heruvimi“ – aşa o găsim pe autoare, între destin şi soartă, în solilocviul ,,A ruginit veşnicia“- p.94.
Un bun motiv pentru a considera această carte o cartografiere spirituală a unui univers poetic.
Monica Mureşan